Gargară cu lacrimi

Umila lună, mă priveşte,
Privirea ei, urneşte poveşti.
Poveştile cad ca frunzele veştede,
Poveşti, poveşti, poveşti...
Dar tu, unde eşti?
Te iubesc,
Te iubesc,
Te iubesc...
Te iubesc, te caut dar tu, eşti acum, cu alt neiubit, ce vrea,
Să te vadă zâmbind, şi în privirea lui, vezi două guri ce râd,
Dar ce să mai omori?
Căci ochii lui te mint acum frumos şi mori şi tu şi el şi noi,
Rămân, un pictor orb, rup pânze proaste, poze, uit tot ce tu erai,
Căci nu-mi mai pasă, sunt haos până la os, o pastă neagră şi...
Măzgălesc trecutul meu frumos, urât întors,
Cu lacrimi ce se spală. Acum.
Cu lacrimi ce mă spală. Acum.
Zâmbind, soarele mă sperie,
Razele lui, rezeamă ziua-n vise,
Vise ce cască întinse-n paradise,
Vise, Vise, Vise...
Dar tu unde eşti?
Te iubesc, te caut, dau telefoane, bat la uşi, tu nu te vrei găsită,
Vrei să te pierd pe drumul meu nebun; păşesc cu dor încet şi grijă,
Dar pentru cine?
Când mă-ncruntam în certuri, parcă pierdeam ceva din mine, tu
Moartea mea şi muza, acum în timp ce pleci, gândind la cine-ţi muşti tu buza,
Şi cui să-i canţi tot ce tu erai şi cui doreşti acum să dai ce ascunzi,
Şi cine-ţi va mai rupe urzicile ce uzi,
Cu lacrimi ce mă spală. Acum.
Cu lacrimi ce se spală. Acum.
ncet, incert şi în ce timpuri să mai cred?
Când timpul meu ce scurge repede şi frumos,
Sau usor şi greu, sau, nu mereu, sau...
Nu mai plânge nici natura, nici marmura din carne,
Nici mintea nu mai stoarce lacrimi, nici când te văd cum vii,
Nici ura, nu mai face un suspin şi nici eu nu vin.
Nici tu nu mai îmi plângi nopţile-necate în suflet de toamnă,
Şi ce dacă totul cade, în ochii mei, înecat în apa mea de ploaie,
Zoaie de sare.
Şi ce dacă se râde spre mine, că-s singur şi plâng prostesc şi cresc,
Cânt aceste versuri şi mă ridici, că te-am pierdut şi nu te mai găsesc
Decât aici.
Şi ce dacă tu mă urăşti şi nu mă mai vrei, nu mă cunoşti,
Şi vrei să mor în tine sau să te vreau, ca la început...
Îmi pare rău,
Dar eu, nu mai pot să plâng.