"Poveste de seara"

Aseară nu am putut dormi... motivul !? nici eu nu îl cunosc... pur şi simplu am luat un pix şi o foaie si m-am apucat să scriu... şi am scris lucruri pe care nici eu nu le mai înţeleg acum... De ce am scris asta ? ... nu ştiu... Trăiesc într-o lume a mea pe care nici eu nu o cunosc încă. M-am găndit să scriu şi pe blog mica mea "Poveste de seara" . Aştept criticile şi aprecierile voastre...

În, ochii ei te uiţi mereu deşi nu vezi cât îi este în fiecare zi de greu,
Dar ea luptă, micuţă si coruptă, înca de acum, copilaria ei este scrum,
Iar mama e doar un concept pierdut în fum...
Tatăl: e frica de zi de zi, ce-i umple mica împărăţie,
De aceea se tot uită spre cer şi întreabă:
"Oare cu ce ţi-am greşit eu ţie?"
Deşi vie...ea a uitat de mult cum e la joacă,
Când cunoşti doar durerea oare ce să-ţi mai placă,
Şi aude în fiecare seară aceeaşi placă obsesivă,
Aceeaşi discuţie ce derivă, în acte sadice ...
Dacă te uiţi bine ai zice, că a trăit deja două vieţi,
Doar un moment în pielea ei, ar fi de ajuns să îngheţi...
Definitiv, şi să regreţi că trăieşti aceasta...
Nu-i trai... şi ea speră încă în Rai,
Într-un loc unde să ai, de unde s-o iei de la capăt,
Dar vai: iar vine clipa... e târziu, şi el revine acasă,
Banii s-au dus, frigideru e gol iar pe masă:
Doar sticle goale, iar el strigă sparge şi rupe tot în cale,
Şi e trist... toate necazurile tale sunt nimic faţă de ce simte
În ce să mai crezi dacă nu poţi să crezi în propriul părinte?


Am întâlnit-o într-o seară în metrou,
Şi m-a făcut să simt un fior, ..wow..
O fetiţă singură într-o lume nesigură şi fără nici un erou,
Am întrebat-o ce-i cu ea,
Şi m-a privit în ochi cu băgare de seama,
Încercând să-si dea seama ce-nseamnă, întrebarea mea,
Şi dacă nu cumva, ar fi mai bine să nu raspundă la ea...
Şi s-a oprit din a aluneca, ştergandu-şi lacrimile cu mâneca,
Spunandu-mi că n-are nimic,
De parcaăn-aveam dreptul să-i ştiu suferinţa...
Mi-a spus că e doar supărată un pic.
Dar albastrul din ochii ei mi-a picurat în suflet şi m-a făcut să mă simt mic...
(Şi atunci am înţeles c-o doare)
M-am aşezat lângă ea şi-am întrebat-o unde vrea să coboare,
Dar m-a privit fără să spună ceva...
Iar eu aş fi vrut să-i spun:
"Fetiţ-o, dacă tu ai fi fost Eva, am trăi şi acum într-o lume pură"
Iar în loc i-am spus "N-ar trebui să fii acasă?", şi m-a privit cu ură...
Am înţeles că lucrurile nu sunt cum ar trebui să fie
Tocmai acolo unde sufletul ar trebui să ştie, ce-i linistea...
Dar în mintea ei în locul unui cămin cald era doar o casă pustie,
Iar culoarea copilăriei era cenuşie...
Ţinea în mână poza unui om în vârstă şi era gata s-o sfâşie,
Sperând ca o dată cu ea o să distrugă şi acea fâsie...
Din viaţa ei, care o fâce să-şi dorească să nu se fi născut,Iar lacrimile ei ardeau mult prea mult,
Mai mult decât puteam eu să îndur,
Şi mă zdruncină urletul ei tăcut...
Iar atunci când am plecat
Mi-am dorit doar să pot s-o las făraă trecut,
Şi aş salva-o...
Aş cumpăra o aripă de înger...
Şi aş elibera-o...