“Stătea în fund pe pat, lăsând cearceful sîă-i ascundă trupul; sigura diferenţa între trupul şi sufletul ei e că cel din urmă nu era acoperit cu nimic, gol. Savura tigara din mâna ca pe ceva sfânt şi privea în gol, gest necaracteristic ei. Îi plăcea să privească omul în ochi şi să-i studieze fiecare particicaă care se trezea în viziorul ei, dar de data asta nu putea să o faca; nu putea să-l privească. Singurul gand era că maine nu va mai fii la fel.
Se aşeaza langă ea si o sarută uşor pe umar. “Nu vrei să facem o plimbare? în parcul de langă……” Nu, nu vroia sa facă nicio plimbare, vroia doar ca el să nu fi existat. Era o dorinţă prea mare, aşa-i? Ura si iubea faptul că s-au întâlnit. Ura pentru că i-a dat viaţa peste cap, pentru că o punea in faţa unor decizii, pentru că ea nu putea fi a lui în totalitate. Iubea pentru că era altfel, pentru că îl facea să râdă, pentru că o facea să spuna lucruri despre ea şi din ea a căror existenţă nici nu o ştia până atunci, pentru că a facut-o să cunoască o alta parte a vieţii.
” Aş vrea să plec. Se anuntă o zi grea. Îmi pare rău. ” şi îl privi pâna la urmă. Privirea spunea tot. Şi el a înţeles. O sarută uşor, de data asta pe frunte, şoptind ” E ok…”
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu